Am fost nerabdator sa vad penultimul film al lui Nuri Bilge Ceylan. Are un stil deosebit in a-si exila personajele intr-o solitudine desavarsita. Asta mi-a placut la Uzak, aici parca calca si mai mult pe acceleratie. Si nu ma refer la actiune. Tacerea apasatoare a iubitilor si cadrele mustind de suspans de-a lungul filmului m-au dus cu gandul la Bruno Dumont si al sau excelent “Twentynine Palms”. Tensiunea extrema ce razbate din fiecare cadru static este tulburatoare. Ceylan o realizeaza prin montaj, jocul temperat, misterios al actorilor si prin calitatile evidente conferite de filmarea in HD. Ceylan nu contempla la problemele cuplului precum o face Francois Ozon, desi si in filmele acestuia se regasesc scene de o violenta cruda, ci umple fiecare moment in doi cu o cantitate considerabila de agresivitate psihica, abia perceptibila, senzatie ce inconforteaza maxim.
La finalul filmului am ramas cu impresia ca regizorul le confera personajelor feminine o aura “diabolica”. Aura asta se materializeaza intr-un “ras” nestavilit si sfidator. Atat Bahar , prietena de care se desparte Isa, cat si Serap, amanta, sunt capabile de explozii neasteptate de ras, treceri subite de la sentimente de tristete udate de lacrimi la unele de bucurie prefacuta, sfidand situatia dramatica si luandu-l in batjocura pe barbatul care “cere”. Primei sa se intoarca la el, celei de-a doua, partide de sex salbatice. Regizorul le incarca cu vina. Vina de a-i face pe barbati sa sufere, sa parcurga sute de kilometri, anotimpuri pentru a le impaca. Pentru ca ele sunt mereu schimbatoare, precum anotimpurile. Este un joc de-a sorecele si pisica. Secventa 1: Bahar plange, Isa se intoarce cu spatele, o aude razand. Secventa 2: Ea priveste spre avionul ce il duce pe Isa inapoi la Istanbul, pe obraz i se prelinge o lacrima de tristete. Te astepti ca in secunda urmatoare sa zambeasca.
Un film extraordinar de bine jucat, filmat (ce imagini!) si simtit.
Entries
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu