My Precious Movies: 2010

1.White Material r: Claire Denis
Isabelle Huppert imbratisaza iadul african in care se incapataneza sa existe si inconstinent, sa-si tarasca familia spre moarte.

2.Copie Conforme r: Abbas Kiarostami
Splendid exercitiu de imaginatie purtat de personajele lui Juliette Binoche si William Shimell, care pleaca de la un simplu joc al identitatii si fatalmente termina intr-un mare regret si speranta desarta.

3.I saw the devil r: Ji-won Kim
Revenge movie gone bad. Personajul din Old-Boy se intoarce acum in rolul criminalului urmarit dar si razbunator. Suprinzator, brutal, crud.

4.Hadewijch r: Bruno Dumont
Poveste absolut superba, luminata clipa de clipa de chipul pur al lui Julie Sokolowski, care, in cautarea dragostei lui Dumnezeu, o gaseste pe cea a omului.

5.Trash Humpers r: Harmony Korine
Korine gaseste inca o data diamantul in mucegai.

6.Uncle Bonmee who can recall his past lives r: Apichatpong Weerasethakul
Ultra criptic si fascinant, absolut meritata palma aurita.

7.Animal Kingdom r: David Michod
Precum unul din personaje spune la un moment dat “I’ve been around for long time, sweetie”, asa si cinema-ul australian mai adauga o podoaba de film noir la repertoriul sau de mare finete.

8.Black Swan r: Darren Aronofsky
Daca in anii 70 Brian De Palma ar fi avut subiectul si banii necesari, cam asta ar fi iesit. Probabil cu un surplus de artificialitate.

9.Shutter Island r: Martin Scorsese
Un omagiu suprem adus Cinema-ului, perfect in imperfectiunile lui.

10.I wish I knew r: Jia Zhang-ke
Povestile nemuritoate ale Shangai-ului spuse cu candoare si fara resentimente.

11.Tournee r: Mathieu Amalric
Mathieu Amalric, mare actor, mare regizor. Cel mai neasteptat-angoasant (deci si frumos) final de film al anului.

12.L’enfer d’ Henri Georges Clouzot r: Serge Bromberg, Ruxandra Medrea
Un film despre probabil cel mai revolutionar si experimental film nerealizat vreodata.

Island Song

"Strapping a video camera to himself as he drives a motorcycle around an island, Palestine harmonizes with the engine, maniacally repeating the phrase, "Gotta get outta here...gotta get outta here..." His chanting voice merges with hte vibrations of the motor, forming an incessant soundtrack that echoes the jarring motion of the camera. Palestine creates a kind of composite instrument in motion as well as an "articulated personal drama" (1976). His stated desire for escape is contained by the boundaries of the island. Palestine was a trained cantor, and he often used his moving body and sustained vocalizing to generate a physical and aural intensity in his musical/video performances of this period. "

Mai multe la ubu

Oscar 2010 - note

batalie mare la varf, Avatar nu mai e Titanic, doar 9 nominalizari, la egalitate cu The Hurt Locker, iar in spate le sufla ingloriosii lui Tarantino cu 8.

oricat de slab si de incomplet ar fi The Lovely Bones, e cu 100 de clase peste siroposenia de The Blind Side, deci Peter Jackson ar fi meritat o nominalizare la cel mai bun film.

binevenita nominalizarea lui District 9 pe mai multe campuri.

A serious man-ul fratilor Coen este de umplutura umpluturii.

probabil e cool sa ai un scriitor celebru contemporan (vezi nick hornby pentru An Education) in lista de 5 pentru cel mai bun scenariu adaptat. altfel nu vad de ce. Bravo insa pentru mica, dar totusi importanta felie de tort pe care o fura binemeritat In The Loop.

de aplaudat sansa data Claudiei Llosa cu al sau La teta asustada pentru film strain. preferatul ramane The White Ribbon, nominalizat si la cea mai buna imagine.

Avatar va cuceri niste statuete in numele aborigenilor oropsiti din toata lumea, dar nu stiu cata lume ar mai vrea sa auda un rege fals care se autoproclama din nou.

unul dintre cele mai mari rele (avand in vedere ca Avatarul nu avea cum sa rateze fiesta) a fost evitat: 500 days of summer n-a prins soare in dupa-amiaza noastra(sau dimineata lor). Din pacate, Precious a mizat pe culoare si jack-potul cu sunculita a zbarnait de 6 ori.

cum era si de asteptat, reintoarcerea la cele 10 nominalizari pentru cel mai bun film sustinuta de Academie se dovedeste a fi un esec total. ar trebui sa se aplice doar in anii in care exista siguranta ca vor exista mai mult de 4 filme decente din 10.

nominalizarile complete aici

The sweet art of murder - Kind Hearts and Coronets

Pana zilele trecute, Kind Hearts and Coronets imi suna in minte doar ca acea comedie britanica din prima jumatate a secolului trecut care l-a influentat pe Scorsese in conturarea personajului principal din Goodfellas, Henry (Ray Liotta), a carui voce indulcea cumva in voice over tot acel glamour insangerat al povestii cu mafioti. Louis si Henry impartasesc in monologurie lor aceeasi detasare si bucurie malitioasa. La inceputul lui Goodfellas Henry ne face o marturisire, anume ca de cand se stie isi dorise sa fie un gangster adevarat. In KHaC, Louis (Dennis Price) nu pune pe tava acest gand, nu joaca cartea pripitului, ci una mult mai rabdatoare. El nu ne marturiseste direct intentia lui de a deveni urmatorul duce de Ascoyne, dar face tot posibilul sa-si declare acest impuls prin fapte (crime indeobste), motivul "legal" fiind razbunarea mamei, izgonita cu ani in urma din sanul distinsei familii.



Louis, pus in fata unui viitor sumbru, in care un job si nu o cariera l-ar tine la suprafata decenta dar injositoare a mediocritatii, gandeste un plan stufos si intunecat cat un arbore genealogic. Pe partea dorsala a unui tablou galbejit, traseaza liniile si numele tuturor succesorilor la titlul de duce. Pe care cu migala ii sterge dupa ce le vine de hac, aparent intristandu-se la micile surprize inevitabile: "Sometimes the death column brought good news. Sometimes the birth column brought bad."



Dennis Price isi joaca rolul de ucigas cu o demnitate si cinism aristocratice care il recomanda ca unul dintre cei mai nobili scelerati simpatici din istorie. Empatizezi de la un cap la altul cu Louis, iar in ultima secventa iti inrosesti fruntea cu o palma cand vezi ca acesta isi sapa singur groapa. Cu adevarat remarcabil si unic este efortul lui Alex Guiness care ii intruchipeaza pe toti membrii familiei Ascoyne, adica opt personaje, incluzand-o pe Lady Agatha, o adevarata garconne care militeaza inca din acei ani (sf sec. XIX - incp. sec XX) pentru drepturile femeii.



Kind Hearts and Coronets nu numai ca nu si-a pierdut suflul percutant nici in 2010, februarie 1, dar pur si simplu se identifica (ca multe alte pelicule din acea perioada) ca sursa incontestabila a unui anumit tip de a face cinema, unul mustind de umor de calitate, care se rasfira si in anii 90-2000 in multe din comediile britanice cu statura si stil (romantice sau nu, cu Hugh Grant sau nu).

My precious in Movies: 2009

2009 a fost anul asiaticilor. Capodopere pe banda, parca mai multa ratiune si simtire decat mult sange si fara rost. In schimb, titanicul Hollywood se inclina vertiginos. Un an dezastros (venit dupa unul laudabil, sa nu uitam There Will Be Blood, No Country for Old Men) in care vedeta a fost nu continutul, ci o tehnologie, 3D-ul. Avatar n-a revolutionat nimic, poate doar sufletele amarate ale catorva nefericiti care si-au curmat viata pe rezon de incompatibilitate cu lumea reala. Din cate stiu eu "arata-mi ceva frumos" nu va inlocui niciodata "spune-mi o poveste". Una buna, se intelege.

In bocceluta mea s-au adunat fix 16 filme, nici mai mult nici mai putin, m-am gandit sa mai indes 4, dar de ce, de vreme ce alea nu m-au spart. Criteriul e pe baza de spart; ti-a rupt capatana intr-un fel sau altul? Atunci se merita. E foarte bun si atat? va rugam in plutonul 2. Et voila:



1. Revanche r: Gotz Spielmann
Razbunarea vine pe cai cu totul neasteptat, as zice freudien. Linistea de dupa conteaza.

2. The White Ribbon r: Michael Haneke
Comunitate rurala alb/negru. In spatele usilor copiii privesc cu prea mare atentie.

3. Vinyan r: Fabrice du Welz
Experienta senzoriala bantuitoare.

4. Three Monkeys r: Nuri Bilge Ceylan
Introspectie adanca in sufletul turc chinuit de indoiala. Accente de horror psihologic tarkovskian.

5. Madeo r: Joon Ho-Bong
Poti sterge orice urma a crimei. Daca performezi un dans, inainte sau dupa.

6. The Chaser r: Hong-jin Na
Thriller-ul anului.

7. The Headless woman r: Lucrecia Martel
Univers paralel interior sau realitate pura? In ritm sud-american.

8. Off time and the city r: Terence Davies
Evocarea trecutului este destinul filmic al lui Davies. Liverpool, o splendoare in sepia.

9. Inglorious basterds r: Quentin Tarantino
Istoria pop al ultimelor zile ale celui de-al treilea Reich.

10. Thirst r: Park Chan-wook
Pe lumina, cei ca noi se pot bucura cel mult de un rasarit. Care ar putea fi ultimul.

11. Breathless r: Yang Ik-Joon
Anti-eroul se bate ca sa scoata capul la lumina.

12. In the loop r: Armando Iannucci
Comedia anului.

13. Tokio Sonata r: Kiyoshi Kurosawa
Muzica vindeca ranile?

14. Fish Tank r: Andrea Arnold
Viitoare dansatoare de success, caut o viata mai buna.

15. The Fantastic Mr. Fox r: Wes Anderson
Hilar. Mr. Fox are raspuns la toate probleme. Si-ti ofera si o vorba de duh.

16. L’heure d’ete r: Olivier Assayas
Ca o adiere de vara persistenta.

Where the wild things are, not

Drama baiatului din Where the wild things are este tare subtire. Probabil marturie a structurii ultra sensibilizate a generatiei de tanci rasfatati faux-instrospectivi, care sunt scutiti de practicile punitive ale parintilor, practici atat de blamate. Sper sa nu gresesc ordinea cronologica a primei parti a filmului: Max se joaca singur, isi face un iglu pe care prietenii surorii il distrug, dar dintr-un impuls ludic, nu de razbunare sau altceva, ii povesteste mamei povesti scurte dar cu mult talc iar mama asculta cu placere, cand bum, intr-o seara baiatul o ia razna, tipa si incepe sa "verifice" stabilitatea mesei din bucatarie. Urmeaza o zdruncinatura aplicata de mama (doar atat, ca sa nu alienem copii) si ferice cel traumatizat, Max fuge de acasa, incaleca o barca cu care traverseaza un rau si se adaposteste in pustie. Toate astea se petrec fix in 15 minute (din nou poate gresesc, nu am cum sa verific, filmul l-am sters). In pustie (padure, desert, padure) cunoaste o natie de monstruleti simpatici si schizoizi, debusolati si foarte paranoici (cum spunea cineva , care nu si-au mai administrat medicatia de ceva vreme). Il recunosc pe Max ca regele lor. Dar nu trec nici 10 minute ca deja regele calca stramb. Fix dupa doua actiuni intreprinse: una care sa-i uneasca, sa le faca viata mai frumoasa, construirea unui stabiliment, deci idee ovationata si a doua, initierea unei batai cu pamant si alte lucruri, la capatul careia, cativa accidentati ii imputa lui Max inconstienta acestuia si faptul ca ii desparte si ii invrajbeste.

Totul se misca prea repede si schematic. Ce am descris mai sus e mai plin de actiune decat ce se vede pe ecran. Nimic nu e argumentat: cum am zis, fuga lui Max, toanele lui Carol (monstruletul care se ataseaza de Max), indepartarea lui Max este exagerata si ne-credibila. Totul e pe fuga fuga, nici macar coloana sonoara nu poate salva ceva, pierzandu-se nemeritat in efortul asta filmic plicticos. Toata povestea ar trebui sa-i seveasca lui Max ca lectie pentru viata reala, cat de greu e sa tii in frau nu unul, ci mai multi lunatici, care sa-l impinge la o constientizare a eforturilor uriase ale mamei. Monstruletii sunt plasmuirea dereglarilor lui comportamentale de acasa (care oricum nu le vedem, poate doar le intuim), numai ca actiunile creaturilor sunt doar niste toane, scalambaieli si jumbuslucuri mentale care nu au nicio concretete directa sau subtila.

Where the wild things are ramane un produs frumos amabalat, dar gol pe dinauntru, ce insira niste creaturi fascinante, numai bune de pus pe raftul bibliotecii mele de catre masinaria de marketing a filmului.

Brothers dar mai ales Bailee Madison

Povestea soldatului presupus mort in Afganistan si intors in sanul familiei acum sprijinite de fratele sau a fost pentru prima oara povestita, realist si sobru de catre Susanne Bier in 2004. Autorul irlandez Jim Sheridan, sosit In America pe cai ilicte dar cu coloana dreapta, convertit ulterior la hollywoodism gangsta, incearca acum sa se reabiliteze in fata comunitatii de investitori, asezandu-se confortabil in povestea altora si comandand un plan/contra-plan, un trav sau mai stiu eu ce, nu inainte sa soarba satisfacut dintr-un wiskey de import.

Varfurile lui Brothers le ating actorii, singurul atu pe care Sheridan il mai poseda. Tobey Maguire, soldatul traumatizat si plin de vina, da o noua fata angoasei traite de de Niro acum ceva zeci de ani. Si cand zic fata, la fizic ma refer, vizunea limitata asupra vietii a lui Sam neputundau-se compara cu imboldul altruist si reformator a lui Travis Bickle. Nu numai cand este descatusat si plin de furie, dar si atunci cand tinteste pe cineva cu privirea, Maguire demonstreaza ca poate aborda si alte registre decat alea in care citeste benzi desenate cu super eroi (The ice Storm) sau chiar intruchipeaza unul (tocmai ce a a parasit franciza Spider Man).

DAR adevarata revelatie a filmului se numeste Bailee Madison, una dintre cele doua fiice. Personajul ei, Isabelle reuseste sa exprime tot ce-i mai adanc si real in sufletul unei fetite care gaseste un echilibrul in unchiul Tommy si care nu pricepe comportamentul unui tata debusolat. Ajutata si de o figura atipica, care poate jongla cu grimase si priviri inteligente, pline de buna dispozitie, incredere sau furie crescanda pana la tristete defulata cu un glas ferm , Madison este o descoperire de care lumea probabil avea nevoie. Mai ales in conditiile in care Dakota Fanning implineste anul asta 16 ani.

Festivalul de Film European: Capitolul nemtesc

Portia rece: Cloud 9 (r: Andreas Dresen). Un cuplu septuagenar, ea croitareasca freelancer si gurista in cor, el, ramolit si reflexiv la sunetele motoarelor de locomotiva, isi traieste casnicia intr-un ritm monoton. Din momentul in care ea se simte atrasa de un client mai in varsta, era sa zic totul o ia razna, dar nu, totul o apuca pe un fagas normal. Adica ea se imparte sexual intre sotul sau de care o leaga 30 de ani si de noul “june”, basculand ca o floare ramolita dupa dragostea unei albine sau alteia, speriata de vanticelul ultim care o va imprastia in enspe zari…

Ce e deranjant nu sunt scenele intense sau nu de sex, acompaniate naturalist de precaritatea si inesteticul carnii care atarna pe trupurile-balene ale protagonistilor, ci demersul in sine. FImul e bine ritmat, actorii joaca dezinhibat, exista puncte de detensionare in care micile conflicte rapesc cateva zambete. Totusi ,ideea de a face un film numai si numai pentru a striga tare:”Te poti indragosti si suferi, poti aplica sex nebun, poti comite sinucidere din dragoste si la 60-70-80 de ani la fel de bine ca la 20” , mi se pare facil si demonstrativ. Mai ales ca personajele nu sunt dezvoltate pentru a revela sensuri noi asupra problemelor cuplului modern de varsta inaintata, nu se scormonesc trairi interioare. Daca tot daramam niste prejudecati (caci asta vrea regizorul), hai sa spunem si ce se intampla in compelxitatea (sau simplitatea) interioara a personajelor participante. La sex.



Portia calaie: “Flori de cires”( r: Doris Dorrie). Ma asteptam sa fie calda. Dar nu. Astea doua filme nemtesti mi s-au dovedit foarte paradoxale. Cloud 9 are o poveste inutila, care nu lumineaza o parte nestiutaa relatiilor interumane dar marseaza din plin pe aia comerciala, dar care e bine condusa, ritmata, cu actori care-l iau pe “SCANDALOS” constiincios in brate.

In "Flori de cires" se petrece invers. Povestea buna, ofertanta e nimicita de un stil regizoral haotic, fara miza, dezlanat si incoerent. Din nou, avem de a face cu un cuplu batran. Ea stie ca el nu mai are mult de trait (i-a vazut radiografiile si doctoral a asigurat-o), dar nu-i spune si sufera in taina. Si tine neaparat sa ne sugereze asta la fiecare cadru, prin multe lacrimi si unduiri blajine ale capului, gesturi pe care le percem ca atare. E pasionata de teatrul butoh si visul ei este sa ajunga in Japonia. El este un nesuferit si jumatate, bosumflat peste masura, dar face un gest tandru si accepta sa o duca pe batrana la Marea Adriatica. Aici, ea, izbita de un vis in care un dansator de butoh ii face vraji, moare pe neasteptate, asa ca din senin. Conjunctura propice pentru ca el, manat acum de teluri nobile, sa faca o calatorie initiatica in Japonia, unde va apune la randul lui la poalele muntelui Fuji, condus de un ultim dans in bratele sotiei-fantoma.

Povestea ar fi putut fi una curat emotionanta daca regizorul n-ar fi intevenit cu atatea cadre de legatura, unele filmate in disconcordanta totala cu stilistica filmului (care si aia e de natura incerta), trucuri ieftine si situatii sablon, pe care trebuie sa fii un pic debil sa le mai folosesti dupa ce alti o suta ca tine au gasit o varianta la fel de originala ca a ta. In viitoarele carti de scenaristica, ar trebui scris cu majuscule la capitolul ”Povesti in care sotia moare si batranul ramane singur” : NU-L PUNETI, DAR VA COMAND ,NU-L PUNETI PE BATRAN SA INTINDA HAINELE NEVESTEI PE SCAUN SI NU, REPET NUU, NU-L PUNETI SA DOARMA LANGA HAINELE EI ASEZATE ORDONAT CA SI CAND EA AR FI ACOLO”. In timpul genericului, mi-am adus aminte ca la inceputul filmului trona majestos logoul Warner Bros., ceea ce mi-a dat sperante, pentru prima oara mi se intampla, ca ast film european sa cada in mana unui studiou vanator de remakeuri de la Hollywood, iar un mestesugar bun si cu putin suflet sa-i dea valoarea pe care o merita.

La MTR despre cinema-ul portughez

Joi, 7 mai la ora 18.30 va avea loc la Clubul Taranului Conferinta în limba engleza

The Abandonment of Illusion: Realism, Fiction and Documentarism in Contemporary Portuguese Cinema

sustinuta de Francisco Nazareth, lectorul portughez al Institutului Camões în Sofia.

Francisco Nazareth va conduce publicul în culisele productiilor cinematografice portugheze contemporane, dezvaluind sursele de inspiratie, modalitatile de creatie, temele dominante si specificul filmelor portugheze.

Realitatile societatii portugheze, eroii si anti-eroii, perspectivele si metaforele folosite în filme pentru a face fata provocarilor sociale, urbane si spirituale contemporane vor fi argumentate de discursul lectorului portughez si exemplificate cu proiectii din filmul Ossos (« Oase ») al regizorului Pedro Costa, o productie din 1997.

Pescuit sportiv antrenant

S-o spun scurt pe doi: nu m-a mai starnit un film romanesc asa de mult cum a facut-o asta, cred ca de la Nikki ardelean, colonel in rezerva. Nu ca Moartea domnului Lazarescu si 4/3/2 n-ar conta, dar pe primul nu l-as mai vedea a treia oara, iar din al doilea m-as rezuma la secventa cinei in familie.

Adrian Sitaru stie ce vrea. Stie cum sa-l incurce pe spectator, sa-l ademeneasca si sa-l vare cu nasul in problemele cuplului disfunctional, ca apoi sa-l scoata si sa observe pe mutra lui ori ca n-a inteles mare lucru , ori ca ar vrea sa dea o raita pe centura, ori ca-l apuca vorbaria o ora despre motivatiile personajelor si cum s-au intamplat DE FAPT lucrurile in film. Si orice scenariu e posibil. Pentru ca Sitaru chiar asta a si urmarit.

Prin folosirea tehnicii unghiului subiectiv, camera de filmat se substituie pe rand fiecarui personaj, fie el principal sau secundar. Asta nu numai ca il implica pe spectator, dar la final, ii da motive serioase de speculat pe subiect. Metoda supara in primele 10 minute, dar asta pana te acomodezi in scaun, pana injuri ca sunetul e iar tras ca naiba, iti zici ca se intampla asta ca doar vezi filmul la Studio. Intr-un final, te obisnuiesti pentru ca amantii, plecati din zgomotoasa capitala, ajung la balta pentru picnic si un mic pescuit sportiv ,ca doar aici, mai la tara, viata e linistita iar camera-personaj isi mai domoleste miscarile. Scapi de eventualele senzatii de vertij.

La dineul de balta ei nu sunt singuri, ci sunt insotiti de o prostituata, (presupusa) victima a neglijentei lor. Accidentand-o, cei doi o cred moarta, si vrand sa scape de ea intr-o poienita, aceasta se trezeste si se lipeste de ei ca o ventuza. Alaturandu-li-se si postand pe fata dragastoasa si buna la sfat, ii suge, ii manipuleaza, le scorneste hormonii, ii seaca, ii invrajbeste precum urzicile intepatoare pe care “amanta” vroia sa le foloseasca pentru acoperirea “cadavrului” .

Scenariul este perfect scris, parca asistam la o piesa de teatru scrisa de David Mamet, e plin de mister si umor de buna calitate, replicile taioase si extrem de naturale (pana si putinele injuraturi suna bine), iar de actori toata lauda. Ana, personajul jucat de Maria Dinulescu, e cand naiva, cand subtil malefica, senzuala si placut ticnita. E minunat sa o vezi pe Maria Dinulescu abordand un alt registru decat acela fad, tras la indigo cu care ne obisnuise in precedentele filme.

Pe asta il iau si nu-l dau inapoi!

Regina Olga

Joi seara am fost partasul uneia dintre cele mai nobile prestatii actoricesti din ultimul deceniu. Olga Tudorache o joaca pe Regina-Mama de mai bine de 10 ani si sunt sigur ca, odata cu fiecare reprezentatie, rolul ei devine mai consistent, mai real, mai viu. Banuiesc ca in 1997 si la inceputul anilor 2000 isi juca rolul perfect, dar cred ca acum il traieste, si-a insusit atat de bine personalitatea zgripturoaicei mame, incat pe mine m-a lasat masca concretetea si naturaletea jocului ei. M-am gandit ca personajul asta e rodul anilor de repetitie si de perfectionare, de rumegat fiecare replica. De –a lungul timpului, un actor mare, dornic sa se perfectioneze, gaseste noi valente unei replici sau unui moment si impreuna cu regizorul, impun sensuri si miscari noi. Sunt foarte curios cum arata piesa asta la debut. Sunt convins ca nu ca acuma.

Finalul tragic, acompaniat de cea mai celebra bucata din simfonia a V-a a lui Mahler construieste o arcada ce il leaga de finalul coplesitor din filmul lui Visconti, Moarte la Venetia. Este un rapel foarte inspirat si justificat. In Moarte la Venetia, compozitorul Gustav moare pe plaja (pe un sezlong) cazand victima holerei. La fel ca si compozitorul, fiul Alfredo (interpretat de Marius Bodochi) moare pe un pat (care e mai degraba sezlong ), indurerat de repulsia categorica a mamei. In film, Gustav ajunge sa isi idolatrizeaze modelul, un adolescent angelic , dar nu primeste nimic in schimb, nici iubire, nici inspiratie, nici recapatarea tineretii ci doar suferinta si durere. Asa si Alfredo, care se intoarce la casa mamei pentru a-si gasi aici alinarea de care are atata nevoie. Este inlaturat psihic la orice incercare de a se apropia si de a intra in gratiile Reginei. Desi compozitorul moare din cauza bolii, si el dar si Alfredo mor de dragoste neimpartasita.

O miscare inteligenta: pentru a-i trage de urechi pe spectatorii a caror telefoane suna in timpul piesei, realizatorii s-au gandit sa-i faca de ras in direct, asa ca sa se umple obrajii de roseata. Pe timpul piesei ce a durat 3 ore, telefoabele au zbarnait de vreo cinci ori. De doua ori, Marius Bodochi s-a ocupat cu educarea publicului chiar in mijlocul piesei, evident daca textul ii permitea. Suna un telefon in sala. Chiar intr-un moment in care Regina –Mama si Alfredo traveseaza un moment de tacere. Bodochi intervine: “Mama, iar au lasat astia geamurile deschise, ca sa auzim ca au ei mobile!”. Genial!

De carton - Revolutionary Road

Dupa superbul American Beauty, perfectul Road to Perdition, plictisitorul Jarhead, Sam Mendes revine cu o drama conjugala de carton: Revolutionary Road. Am observat niste similaritati conjuncturale intre destinul lui April (Kate Winslet-Mendes) si cel al lui Lester, nimeni altul decat Kevin Spacey in American Beauty.

Aflat intr-o criza mijlocie a vietii, Lester simte vanticelul schimbarii si actioneaza: incepe sa fumeze iarba, in timp ce trage de fiare, plus ca o face ca sa dea bine la minore. Deci, de toata lauda. Numai ca el isi permite. Activeaza in anii 90 si pe atunci ca si acum, lucrurile astea nu mai erau such a big deal. Plus ca e barbat. April (repet Kate Winslet) e femeie. Daca ar fi trait in anii 90 ar fi putut si ea sa presteze aidoma lui Lester. Cu conditia sa schimbe trasul de fiare cu bicicleta. Ghinionul ei e ca isi cara viata in deceniul 5. Care nu este unul foarte propice pentru idei nastrusnice. Si e iritant cand Dumnezeu te inzestreaza cu un spirit aventurier. Asa ca pe April. Asa ca pe Lester. Numai ca tanti April, misunand prin anii 50, nu si-l poate exercita:1.pentru ca emanciparea femeii urma incet incet sa bata la usa, dar media nu se coagulasera intr-atat incat mesajele sa fie foarte evidente, iar mintile spalate si 2. pentru ca April astepta inca un copil. Avea pe cap inca doi.

Ea vrea sa plece la Paris, vrea sa lase in urma aceasta lume prefacuta, de carton, pentru un timp si sotul Frank (Leo Di Caprio) e de aceasi parere si se entuzismeaza,incep sa-si faca planuri, dar cand nazare verzisorii la nasucul baiatului, hopa o posibila promovare, revine la bibilica partitura cu visul american si totul se duce de rapa. Hai ca mai bine ne sade aicia. Mai ales ca vecinii ne stiu de cei mai draguti, the perfect couple. El se implineste, ea se frustreaza.

Problema filmului, implicit si a lui Mendes, este ca prezinta viata asta rigida si repetitiva ajutandu-se de modalitati similare: personajele joaca flasc si par a se stradui pana la transpiratie, parca sunt bombe cu ceas care nu vor dracului sa explodeze, tot filmul are o cadenta asemenatoare ritmului de ambalare a jucariilor dintr-o fabrica. Inteleg ca personajele filmului nu au o VIATA, dar asta nu inseamna ca filmul trebuie privat de licarirea ei.

Lester se sinucide. La fel si April. In timp ce personajul lui Spacey moare fericit in nenorocirea lui, Winslet cade prada subjugarii dorintelor ei neimplinite, neavand forta, datele si permisiunea unei revolte.

Alte vremuri, alte incaperi. El un perete, ea un covor.

Cosul cu filme 2008

1. Cargo 200 – Niciodata cruzimea n-a creat disconfort si incertirudini (pe ritmuri disco ) mai mari ca aici. Un film unic si incomparabil.

2. There will be blood – epopee deliranta ce foreaza adanc in meandrele dragostei/urii si a nebuniei. Asa cum Psyho n-ar fi fost ce este fara muzica lui Bernard Hermann, asa si TWBB ii datoreaza 30% din grandoarea peliculei lui Johnny Greenwood.

3. Le graine et le mulet – “ Et maintenaint eleves Puiu et Mungiu, prennez votre ustensiles et notez avec majuscules:” CELA EST BIEN LE MINIMALISME!”

4. No Country For Old Men – in materie de filosofie asupra raului din societate nimeni n-a mai atins culmi atat de inalte precum fratii Coen. Evident filosofie de Hollywood.

5. Du Levande – Roy Andersson poate sa recicleze aceasi idée (conceptual si vizual) de 100 de ori ca tot o sa iasa ceva la fel de fresh si ingifator de cutite in plex ca prima oara. Diagnosticele sunt corecte iar solutiile propuse sunt mai mult decat necesare.

6. The Fall – Nebunia vizuala a lui Tarsem nu mai atinge frenezia din The Cell, dar creaza o poveste mult mai legata si tusanta. Personajul principal este o fetita jucata de romanca Catinca Untaru.

7. Let the right one in – Cea mai frumoasa poveste de dragoste a anului. Si nu, filmul cu vampiri nu este reinventat acum sau i s-a nascocit o alta fata. In 1998 Po ChinLeong a realizat “Wisdom of Crocodiles” cu Jude Law in rolul vampirului urban in cautarea salvarii.

8. Auf der enderen Seite - Timpul joaca un rol important in evoluita personajelor lui Fatih Akin, iar daca in Head-On se lasa cu o despartire, aici lumea iarta si se impaca, se fac schimburi de experiente si de vini morale.

9. Gommora – rece, sec, obiectiv. Un plus pe Scarlett Johansson imbracata in rochia de gala made by Camora si cadrele largi cu blocurile gri naucitoare.

10. The Darjeling Limited – O comedie de caractere savuroasa care ne poarta din nou, dupa vointa si puterea lui Wes Andreson, in lumi exotice si pline de culoare.

11. In Bruges 1. Orasul suberb (verificat) 2.dialoguri taioase 3. Unpolitically correctnessul – am simtit ca o sa ma sparg de ras cand personajul lui Colin Farrel ii arde o karata midgetului iar asta ajuns pe jos, se tavaleste si geme de durere. 4. Mutra odioasa a lui Ralf Fiennes ar trebui exploatata si de Cronenberg, ar iesi ceva misto.

12. Eastern Promises – Meditatie adanca asupra traiului imigrantilor (rusi in cazul asta)in societatile superdezvoltate, nevoia lor pentru o viata mai buna. Desi Cronenberg a pierdut ceva din integritatea morbida, inca mai poate sa ne serveasca un meniu cu carne cruda. Delicos, as spune.

13. My Winnipeg – Radiografie paranoica a orasului Winnipeg care te trimite pe niste platforme foarte mlastinoase. Lynch priveste cu invidie.

14. Across the universe - Julie Taymor creaza un univers halucinogen, cum nu mai ea se pricepe s-o faca. Interpretarile dupa Beatles sunt in genere bune, exceptand cateva bucati mtvistice.

15. Irina Palm – Filmul acesta exista in top pentru ca n-am reusit sa revad japonezul Secret Sunshine pe care mi-l aduc vag aminte ca un film destul de naucitor. Asta nu inseamna ca Irina nu face lucrurile bine.

Climates - Anotimpurile vrajbei lor

Am fost nerabdator sa vad penultimul film al lui Nuri Bilge Ceylan. Are un stil deosebit in a-si exila personajele intr-o solitudine desavarsita. Asta mi-a placut la Uzak, aici parca calca si mai mult pe acceleratie. Si nu ma refer la actiune. Tacerea apasatoare a iubitilor si cadrele mustind de suspans de-a lungul filmului m-au dus cu gandul la Bruno Dumont si al sau excelent “Twentynine Palms”. Tensiunea extrema ce razbate din fiecare cadru static este tulburatoare. Ceylan o realizeaza prin montaj, jocul temperat, misterios al actorilor si prin calitatile evidente conferite de filmarea in HD. Ceylan nu contempla la problemele cuplului precum o face Francois Ozon, desi si in filmele acestuia se regasesc scene de o violenta cruda, ci umple fiecare moment in doi cu o cantitate considerabila de agresivitate psihica, abia perceptibila, senzatie ce inconforteaza maxim.

La finalul filmului am ramas cu impresia ca regizorul le confera personajelor feminine o aura “diabolica”. Aura asta se materializeaza intr-un “ras” nestavilit si sfidator. Atat Bahar , prietena de care se desparte Isa, cat si Serap, amanta, sunt capabile de explozii neasteptate de ras, treceri subite de la sentimente de tristete udate de lacrimi la unele de bucurie prefacuta, sfidand situatia dramatica si luandu-l in batjocura pe barbatul care “cere”. Primei sa se intoarca la el, celei de-a doua, partide de sex salbatice. Regizorul le incarca cu vina. Vina de a-i face pe barbati sa sufere, sa parcurga sute de kilometri, anotimpuri pentru a le impaca. Pentru ca ele sunt mereu schimbatoare, precum anotimpurile. Este un joc de-a sorecele si pisica. Secventa 1: Bahar plange, Isa se intoarce cu spatele, o aude razand. Secventa 2: Ea priveste spre avionul ce il duce pe Isa inapoi la Istanbul, pe obraz i se prelinge o lacrima de tristete. Te astepti ca in secunda urmatoare sa zambeasca.

Un film extraordinar de bine jucat, filmat (ce imagini!) si simtit.

Indiferentii - The Darjeeling Limited

O adevarata mica bijuterie! Adrian Brody-Owen Wilson-Jason Schwartzman nu fac un trio de exceptie, dar cu siguranta reusesc sa te ia de picior si sa te ancoreze la bagajele lor patrate pline de frustari, amintiri si secrete inutile (bagaje create de Marc Jacobs pentru Luis Vitton), de oameni abandonati de mama (calugarie) si de tata (moarte). Cei trei se reunesc dupa un an de zile de la moartea tatalui (la care nici mama si nici ei nu au ajuns in cele din urma) pentru o calatorie in India in cautarea mamei-calugarite. Calatoria ii va apropia mai mult, in ciuda indiferentei/egoismului ce par a fi peceti ale familiei Whitman. Se poarta o adevarata batalie intre personalitatile acide ale celor trei frati, mai ales intre cele ale lui Francis/Wilson si Peter/Brody, care-si disputa intaietatea de fiu in ochii tatalui decedat. Personajul Jack/Schwatzman ramane in umbra celor doi, caci probabil in copilarie, juca rolul copilului cuminte. Tipul care tace si face, preocupat sa treaca peste deziluzia unei iubiri neimplinite, isi valorifica talentele de amant pe Rita, iubita sefului trenului. Adrien Brody isi duce rolul cu o nonsalanta demna de admirat. Modul cum isi poarta ochelarii, ba pe ochi, ba pe frunte, gestul inlaturarii curelei si repunerii ei, cateodata neschitand nicio grimasa, ma fac sa il asemuiesc in varianta mai tanara a lui Bill Murray (care are o aparitie scurta dar memorabilia in chip de afacerist disperat).

Mult peste dezlanatul Life Aquatic with Steve Zissou, dar sub The Royal Tenenbaums si Rushmore. Vorbim despre filmele lui Wes Anderson, evident.

Piesa care deschide atat filmul cat si o coloana sonora minunata:

The Kinks – This Time Tomorrow

Eseu despre Orbire

Romanul “Eseu despre orbire” al portughezului Jose Saramago, castigator de Nobel, are parte de o ecranizare in regia lui Fernando Meirelles, responsabilul cu fascinantul si sanglantul Cidade de Deus. “Blindness”, caci asa se numeste filmul, va deschide editia din acest an al Festivalului de la Cannes, iar muritorii de rand care nu-si permit pantofi de covorul rosu il vor vedea de abia in toamna. Filmul va fi populat de Julianne Moore, al carei personaj va fi singura vazatoare dintr-un grup de orbi exilat intr-o fosta casa de nebuni, de Mark Ruffalo (probabil cel mai decent si bun actor de la Hollywood) si de ariciul de femei, Gael Garcia Bernal. Ultimii doi evident orbi. Ma intreb acuma daca Bernal poate sa joace fara lentilele de ochi? Sau aia sunt naturali…?

Trailerul filmului aici.

Care ma cam ingrijoreaza, caci pare desprins din seria filmelor apocaliptice “de substanta” unde normal trebuie insistat pe televizoare cu emisiile moarte iar povestea trebuie tratata la modul universal, avem si mexicani, brazilieni, japonezi, afro-americani, ca deh, trebuie sa se justifice cumva co-productia. Mi-e teama sa nu fie doar un produs bine slefuit si stilizat precum Children of Men.

Va servesc niste fragmente din roman:

“Constiinta morala, pe care atatia nesabuiti au insultat-o si chiar mai multi au renegat-o, e ceva care exista si a existat dintotdeauna, n-a fost o inventia a filosofilor din Cuaternar, cand sufletul era un proiect confuz. Cu trecerea timpului, plus activitatile convietuirii si schimburile genetice, am sfarsit punand constiinta in culoarea sangelui si in sarea lacrimilor, si, de parca n-ar fi fost de ajuns, am facut din ochi o oglinda intoarsa inauntru, cu rezultatul, de multe ori, ca ei dezvaluie fara retinere ceea ce incercam sa negam cu gura. Se mai adauga la aceasta situatie, care e generala, circumstanta particulara ca, in spiritele simple, remuscarea provocata de facerea de rau se contopeste adesea cu spaime ancestrale de tot soiul, drept care pedeapsa raufacatorului ajunge sa fie, fara par sau piatra, de doua ori cea meritata.”

“Dupa ce au ingropat doua trupuri, s-au ivit in sfarsit, venind din salon, trei barbati dispusi sa-i ajute, n-ar fi facut-o, probabil, daca li s-ar fi spus ca e noapte. Chiar fiind omul orb, trebuie sa recunoastem ca, din punct de vedere psihologic, exista o mare diferenta intre a sapa morminte pe lumina zilei si dupa ce dispare soarele.”

“Evident, multi orbi sunt calcati in picioare, imbranciti, pocniti, este efectul panicii, un efect natural, putem spune, asa e natura animala, cea vegetala s-ar comporta la fel daca n-ar fi toate acele radacini care o prind de pamant, si ce frumos ar fi sa vedem copacii din crang fugind de incendiu.”

Richie Hawtin vs. Andrei Tarkovsky/Edward Artemiev

Calauza (1979) - subiect de polemica acida

Pentru iubitorii de frumos si transcedental:



Pentru minimalistii care o ard intelectual:

Richie Hawtin - We All Search

Interviu cu Edward Artemiev

de Anneliese Varaldiev (fragment)

A.V.: Care a fost primul echipament electronic pe care l-ati folosit?
E.A.: In 1960, imediat dupa ce am absolvit Conservatorul din Moscova. L-am intalnit pe Yevgeny Murzin, care crease unul din primele sintetizatoare din lume. Il denumise “ANS”, nume format din initialele unui mare compozitor rus Alexander Nikolyevich Scriabin. Murzin si-a finalizat inventia in 1955. Utilizand o serie de generatori optici, producea un sistem unic de sinteze foto-electrice si, chiar si astazi, nimic nu se compara cu acesta. Am compus prima lucrare special pentru acest instrument in 1961.

A.V.: Ati studiat sau compus pentru teramin?
E.A.: Am fost prieten cu Leon Theremin, am petrecut mult timp cu el, dar nu am folosit niciodata sintetizatorul inventat de el (numit “Thereminovox” in Rusia) in operele mele, deoarece descoperirea muzicii electronice o simteam doar prin sintetizatorul ANS, iar pentru mine orice altceva palea in comparatie.

A.V.: Cand v-ati hotarat sa folositi un sintetizator pentru a crea muzica de film?
E.A.: Am compus prima coloana sonora in 1961, folosind sintetizatorul ANS. Filmul se numea “Meeting the Dream”, si mi s-a cerut sa creez aranjamente acustice pentru secventele fantastice din film, o munca pe care astazi o denumim sound design. Primul mare film pentru care am folosit sintetizatorul a fost “Solaris”, aproape zece ani mai tarziu. Si, chiar daca a existat si o orchestra, aceasta a functionat ca un sintetizator gigantic. Apoi, la mixaj, am combinat sunetele acestor doua elemente diferite, acustic si electronic, pentru a crea o textura muzicala unitara

A.V.: Stiu ca v-ati asumat rolul de sound designer in multe alte filme cu multi ani inanite ca termenul sa fie inventat…
E.A.: Tarkovsky imi spunea mereu ca din punctul lui de vedere, era mult mai important pentru compozitor sa creeze o idee-concept pentru toate sunetele folosite in film, decat sa scrie teme sau melodii care sa acompanieze imaginile. In “Oglinda”, de exemplu, am creat texturi orchestrale ce au fost adaugate elementelor naturale, non-muzicale ale coloanei sonore, pentru a da o dimensiune spirituala pe care Tarkovsky o dorea. Scopul orchestrei a fost acela de a juca rolul “apei vii” (un termen din folclorul rusesc ce are legatura cu renasterea spirituala).



A.V.: Coloana sonora pentru “Calauza” este o ilustrare perfecta a ceea ce spuneati mai devreme, ceva complet unic si nou se poate intampla cand liniile paralele ale acusticului si electronicului se conecteaza intr-un final. Nu doar sa se amestece sau sa se ciocneasca, ci pur si simplu sa se uneasca…
E.A.: Au existat de fapt doua versiuni ale coloanei sonore pentru “Calauza”. Prima a fost realizata doar cu orchestra, fara sintetizator, dar lui Tarkovsky nu i-a placut, ceea ce m-a surprins, pentru ca el iubea conceptul de muzica realizata live. A doua versiune, pe care a acceptat-o, a fost creata pe sintetizatorul Synthi-100, laolalta cu instrumente solo acustice ce au fost manuite cu ajutorul multor procesoare de sunet. La acea vreme, Tarkovsky era foarte interesat in budismul zen si vroia ca muzica sa reflecte anumite elemente contemplative ce sunt constituante filosofiei si religiei orientale. Pentru a dobandi aceasta calitate, m-am inspirat din traditia clasica indiana folosind o singura tonalitate, a carei patternuri ritmice sunt lente si in continua schimbare, creand astfel un fundal pe care melodia unui instrument solo sa se poata desfasura.

Paul Haggis – Propagandistul de serviciu: In the Valley of Elah

Paul Haggis se intoarce! Psihologul fin si ultra-laudat sondeaza din nou problemele Americii! Si o face asa de bine (a se citi rau) incat paradoxal, desi iti scoate ochii, tu chiar il vezi , il simti in fiecare cadru si in fiecare replica. Paul Haggis a invatat ce-i mai bun din filmele de propaganda americane ale lui Spielberg. Numai ca in In the Valley of Elah, Haggis acuza America ca-si trimite fiii intr-un razboi orb care ii dezumanizeaza si alte bla blauri. Ii dezumanizeaza pe naiba, se simt ei superiori fata de popoarele nedemocratizate si incep sa joace armaghedon cu copii nevinovati si sa batjocoreasca localnici raniti infingandu-le dejtele in ranile abisale just for the fun of it. Ca in State nu se petrece niciun razboi si totusi dezumanizatii de liceeni se macelaresc intre ei prin licee. Oare ei sa fie copiii dezumanizatilor soldati din Vietnan? Sa fie gena? Sau acasa, intre cele patru ziduri, sunt maltratati de parintii in cele mai perverse moduri? Ideea pe care Haggis vrea sa ne-o vanda este ca soldatii intorsi acasa (dezumanizati din cauza razboiului, la plecare erau puri ca Fecioara Maria) sunt asa de vlaguiti de orice fior crestin ca o iau razna si comit niste crime oribile. Fata de veteranii din Vietnam plini de pathos in actiunile lor (vezi Rambo si alte filme 70iste), soldatii din Irak reactioneaza cu zambetul pe buze, relaxati, fara un junghi de remuscare la savarsirea unei crime atroce si fara rost.

Ce e clar in acest film este transformarea uimitoare a republicanului veteran de Vietnam interpetat cu mare forta de Tommy Lee Jones (singura forta a filmului). In primele minute, Jones il corecteaza pe un emigrant, aratandu-i pozitia corecta in care trebuie sa fie ridicat drapelul. Drapelul Statelor Unite flutura pe invers, ceea ce semnifica semnul international de primejdie, probleme maxime interne, ceea ce Jones nu poate accepta, caci el papa miere si lapte in fiecare dimineata. Dupa ce-si gaseste fiul ciopartit, dupa ce simte pe propria piele gaura in care au cazut valorile morale americane, la final, inalta un drapelul inversat, caci iata, America este intr-un mare pericol de autodistrugere si asta o recunoaste chiar si el. Aiurea mai este si comportamentul sexist al colegilor lui Charlize Theron carora nu le vad rostul. Haggis se pare ca da.

Totusi, In the Valley of Elah e un jucator mult mai temperat ca precedentul finger in the eye al lui Haggis pe nume Crash care, in ciuda unor secvente emotionante, m-a scarbit.

Dragoste, ura si blues: Black Snake Moan

Mississippi, USA: Rae (Christina Ricci),o nimfomana fara leac, intra in fibrilatii ori de cate ori ii iese in cale un barbat. Asta pentru ca prietenul ei a plecat la razboi, desi ea il implorase sa nu. Isi face toate poftele, experimenteaza, consuma. Sex, droguri, dar si pumni. Pana incape pe mainile lui Lazarus (Samuel L. Jackson). Am zis "pe mainile". Care este un soi de fanatic religios.

Lazarus o upgradeaza pe saraca fata cu un lant ruginit de toata frumusetea ce are menirea sa ii infraneze poftele. Lui Lazarus i-a fugit femeia. Cu al sau frate. Pe langa iubiri neimplinite si lanturi ruginite, Lazarus mai are o predispozitie. Pentru muzica. Mai precis, blues. Prin care se redescopera.

Fimul incepe bine, continua bine, dar se urca intr-un tractor, o ia pe aratura si se opreste fix in scoala cu profil moralist. De unde nu mai reuseste sa scape.

Totusi, in tumultul flacarilor provocat de arderea manualelor pedagogice, pe geamul lateral reusesc sa se scape urmatorii:

1.Samuel L. Jackson - voi spune eu "fucking" pentru el (vezi filmuletul)

2.Christina Ricci - Very very hot

3.O bucata piesa blues (ceea ce ramane cu adevarat din acest film):