Pana zilele trecute, Kind Hearts and Coronets imi suna in minte doar ca acea comedie britanica din prima jumatate a secolului trecut care l-a influentat pe Scorsese in conturarea personajului principal din Goodfellas, Henry (Ray Liotta), a carui voce indulcea cumva in voice over tot acel glamour insangerat al povestii cu mafioti. Louis si Henry impartasesc in monologurie lor aceeasi detasare si bucurie malitioasa. La inceputul lui Goodfellas Henry ne face o marturisire, anume ca de cand se stie isi dorise sa fie un gangster adevarat. In KHaC, Louis (Dennis Price) nu pune pe tava acest gand, nu joaca cartea pripitului, ci una mult mai rabdatoare. El nu ne marturiseste direct intentia lui de a deveni urmatorul duce de Ascoyne, dar face tot posibilul sa-si declare acest impuls prin fapte (crime indeobste), motivul "legal" fiind razbunarea mamei, izgonita cu ani in urma din sanul distinsei familii.
Louis, pus in fata unui viitor sumbru, in care un job si nu o cariera l-ar tine la suprafata decenta dar injositoare a mediocritatii, gandeste un plan stufos si intunecat cat un arbore genealogic. Pe partea dorsala a unui tablou galbejit, traseaza liniile si numele tuturor succesorilor la titlul de duce. Pe care cu migala ii sterge dupa ce le vine de hac, aparent intristandu-se la micile surprize inevitabile: "Sometimes the death column brought good news. Sometimes the birth column brought bad."
Dennis Price isi joaca rolul de ucigas cu o demnitate si cinism aristocratice care il recomanda ca unul dintre cei mai nobili scelerati simpatici din istorie. Empatizezi de la un cap la altul cu Louis, iar in ultima secventa iti inrosesti fruntea cu o palma cand vezi ca acesta isi sapa singur groapa. Cu adevarat remarcabil si unic este efortul lui Alex Guiness care ii intruchipeaza pe toti membrii familiei Ascoyne, adica opt personaje, incluzand-o pe Lady Agatha, o adevarata garconne care militeaza inca din acei ani (sf sec. XIX - incp. sec XX) pentru drepturile femeii.
Kind Hearts and Coronets nu numai ca nu si-a pierdut suflul percutant nici in 2010, februarie 1, dar pur si simplu se identifica (ca multe alte pelicule din acea perioada) ca sursa incontestabila a unui anumit tip de a face cinema, unul mustind de umor de calitate, care se rasfira si in anii 90-2000 in multe din comediile britanice cu statura si stil (romantice sau nu, cu Hugh Grant sau nu).
Entries
Un comentariu:
o, da... am revazut zilele astea The Long Memory (tot al lui Robert Hamer) si marturisesc ca l-am perceput altfel, pe o nuanta de “redemption noir”, prin convulsiile firului actiunii, prin intercalarile rapide intre atatea teme... un fel de fast-forward orgasmatic.
Trimiteți un comentariu