Festivalul de Film European: Capitolul nemtesc

Portia rece: Cloud 9 (r: Andreas Dresen). Un cuplu septuagenar, ea croitareasca freelancer si gurista in cor, el, ramolit si reflexiv la sunetele motoarelor de locomotiva, isi traieste casnicia intr-un ritm monoton. Din momentul in care ea se simte atrasa de un client mai in varsta, era sa zic totul o ia razna, dar nu, totul o apuca pe un fagas normal. Adica ea se imparte sexual intre sotul sau de care o leaga 30 de ani si de noul “june”, basculand ca o floare ramolita dupa dragostea unei albine sau alteia, speriata de vanticelul ultim care o va imprastia in enspe zari…

Ce e deranjant nu sunt scenele intense sau nu de sex, acompaniate naturalist de precaritatea si inesteticul carnii care atarna pe trupurile-balene ale protagonistilor, ci demersul in sine. FImul e bine ritmat, actorii joaca dezinhibat, exista puncte de detensionare in care micile conflicte rapesc cateva zambete. Totusi ,ideea de a face un film numai si numai pentru a striga tare:”Te poti indragosti si suferi, poti aplica sex nebun, poti comite sinucidere din dragoste si la 60-70-80 de ani la fel de bine ca la 20” , mi se pare facil si demonstrativ. Mai ales ca personajele nu sunt dezvoltate pentru a revela sensuri noi asupra problemelor cuplului modern de varsta inaintata, nu se scormonesc trairi interioare. Daca tot daramam niste prejudecati (caci asta vrea regizorul), hai sa spunem si ce se intampla in compelxitatea (sau simplitatea) interioara a personajelor participante. La sex.



Portia calaie: “Flori de cires”( r: Doris Dorrie). Ma asteptam sa fie calda. Dar nu. Astea doua filme nemtesti mi s-au dovedit foarte paradoxale. Cloud 9 are o poveste inutila, care nu lumineaza o parte nestiutaa relatiilor interumane dar marseaza din plin pe aia comerciala, dar care e bine condusa, ritmata, cu actori care-l iau pe “SCANDALOS” constiincios in brate.

In "Flori de cires" se petrece invers. Povestea buna, ofertanta e nimicita de un stil regizoral haotic, fara miza, dezlanat si incoerent. Din nou, avem de a face cu un cuplu batran. Ea stie ca el nu mai are mult de trait (i-a vazut radiografiile si doctoral a asigurat-o), dar nu-i spune si sufera in taina. Si tine neaparat sa ne sugereze asta la fiecare cadru, prin multe lacrimi si unduiri blajine ale capului, gesturi pe care le percem ca atare. E pasionata de teatrul butoh si visul ei este sa ajunga in Japonia. El este un nesuferit si jumatate, bosumflat peste masura, dar face un gest tandru si accepta sa o duca pe batrana la Marea Adriatica. Aici, ea, izbita de un vis in care un dansator de butoh ii face vraji, moare pe neasteptate, asa ca din senin. Conjunctura propice pentru ca el, manat acum de teluri nobile, sa faca o calatorie initiatica in Japonia, unde va apune la randul lui la poalele muntelui Fuji, condus de un ultim dans in bratele sotiei-fantoma.

Povestea ar fi putut fi una curat emotionanta daca regizorul n-ar fi intevenit cu atatea cadre de legatura, unele filmate in disconcordanta totala cu stilistica filmului (care si aia e de natura incerta), trucuri ieftine si situatii sablon, pe care trebuie sa fii un pic debil sa le mai folosesti dupa ce alti o suta ca tine au gasit o varianta la fel de originala ca a ta. In viitoarele carti de scenaristica, ar trebui scris cu majuscule la capitolul ”Povesti in care sotia moare si batranul ramane singur” : NU-L PUNETI, DAR VA COMAND ,NU-L PUNETI PE BATRAN SA INTINDA HAINELE NEVESTEI PE SCAUN SI NU, REPET NUU, NU-L PUNETI SA DOARMA LANGA HAINELE EI ASEZATE ORDONAT CA SI CAND EA AR FI ACOLO”. In timpul genericului, mi-am adus aminte ca la inceputul filmului trona majestos logoul Warner Bros., ceea ce mi-a dat sperante, pentru prima oara mi se intampla, ca ast film european sa cada in mana unui studiou vanator de remakeuri de la Hollywood, iar un mestesugar bun si cu putin suflet sa-i dea valoarea pe care o merita.