Scurt picnic cu Bradien

Bradien - Linden (2009) ar putea servi oricand ca suport sonor pentru o posibila ecranizare pentru copii a celebrului roman SF al fratilor Strugatki, "Picnic la marginea drumului". Bine, ar putea fi inlaturat 99% din roman si pastrata doar premiza, cea in care niste extraterestii draguti si nebunatici parcheaza pentru o ora pe pamant pentru a se bucura de un picnic nevinovat. Dupa care n-ar lasa in urma obiecte criptice pe care ulterior stalkerii curajosi sa le comercializeze pe piata neagra, ci niste artefacte haioase, jucause pe care copiii sa le indrageasca si sa le alature jucariilor lor pamantesti.

Coborarea micilor extraterestrii ar putea fi una misterioasa, putin grandioasa, dar totusi festiva, insotita de chitari, trompete, percutii si glockenspiel-uri manuite de un alai conex care sa le intretina mood-ul pe toata durata calatoriei. Pasii lor ar fi foarte precauti, calcand prin iarba umeda si scartaitoare. Natura i-ar impresura prin ambianta ei inselatoare, sunete de balta si zumzet de vazduh, iar asta le-ar crea o oaresicare indispozitie si teama. Picnicul ar decurge in conditii normale, voie buna si multa mirare. Doar nu e mare filosofie un pranz intre fiinte de talia lor. Care, apropo, ar putea arata asa.

Aici puteti asculta intreaga aventura.

My precious in Movies: 2009

2009 a fost anul asiaticilor. Capodopere pe banda, parca mai multa ratiune si simtire decat mult sange si fara rost. In schimb, titanicul Hollywood se inclina vertiginos. Un an dezastros (venit dupa unul laudabil, sa nu uitam There Will Be Blood, No Country for Old Men) in care vedeta a fost nu continutul, ci o tehnologie, 3D-ul. Avatar n-a revolutionat nimic, poate doar sufletele amarate ale catorva nefericiti care si-au curmat viata pe rezon de incompatibilitate cu lumea reala. Din cate stiu eu "arata-mi ceva frumos" nu va inlocui niciodata "spune-mi o poveste". Una buna, se intelege.

In bocceluta mea s-au adunat fix 16 filme, nici mai mult nici mai putin, m-am gandit sa mai indes 4, dar de ce, de vreme ce alea nu m-au spart. Criteriul e pe baza de spart; ti-a rupt capatana intr-un fel sau altul? Atunci se merita. E foarte bun si atat? va rugam in plutonul 2. Et voila:



1. Revanche r: Gotz Spielmann
Razbunarea vine pe cai cu totul neasteptat, as zice freudien. Linistea de dupa conteaza.

2. The White Ribbon r: Michael Haneke
Comunitate rurala alb/negru. In spatele usilor copiii privesc cu prea mare atentie.

3. Vinyan r: Fabrice du Welz
Experienta senzoriala bantuitoare.

4. Three Monkeys r: Nuri Bilge Ceylan
Introspectie adanca in sufletul turc chinuit de indoiala. Accente de horror psihologic tarkovskian.

5. Madeo r: Joon Ho-Bong
Poti sterge orice urma a crimei. Daca performezi un dans, inainte sau dupa.

6. The Chaser r: Hong-jin Na
Thriller-ul anului.

7. The Headless woman r: Lucrecia Martel
Univers paralel interior sau realitate pura? In ritm sud-american.

8. Off time and the city r: Terence Davies
Evocarea trecutului este destinul filmic al lui Davies. Liverpool, o splendoare in sepia.

9. Inglorious basterds r: Quentin Tarantino
Istoria pop al ultimelor zile ale celui de-al treilea Reich.

10. Thirst r: Park Chan-wook
Pe lumina, cei ca noi se pot bucura cel mult de un rasarit. Care ar putea fi ultimul.

11. Breathless r: Yang Ik-Joon
Anti-eroul se bate ca sa scoata capul la lumina.

12. In the loop r: Armando Iannucci
Comedia anului.

13. Tokio Sonata r: Kiyoshi Kurosawa
Muzica vindeca ranile?

14. Fish Tank r: Andrea Arnold
Viitoare dansatoare de success, caut o viata mai buna.

15. The Fantastic Mr. Fox r: Wes Anderson
Hilar. Mr. Fox are raspuns la toate probleme. Si-ti ofera si o vorba de duh.

16. L’heure d’ete r: Olivier Assayas
Ca o adiere de vara persistenta.

Le destin tragique de Jun

Secvente complete. Memorabile

My precious in Music: 2009

A trecut un an plin de muzica buna, poate nu cu atatea varfuri ca in 2008, dar parca mult mai constistent si dornic de experimente. Mai jos muzicile care m-au inaltat si m-au coborat, m-au inaltat si iar m-au coborat.

The Fatales - Great Surround



Albumul desavarsit al lui 2009, panzele albe ale epicului si stadiul ala suprem de melancolie si tristete trecuta prin synturi bantuitoare, voci precaute si inaltatoare (cateodata AHA-istice) chitare electrice reflexive si staruitoare, ca niste trestii fataliste (sic), atmosfera lynchiana, totul imbracat intr-o salopeta pop 80ista care sa te fereasca de ploaia continua pe care o suporti pe o insula luxurianta, unde cauti comoara promisa animat de o speranta oarba. Sublim!

si restul la fel de importante:

Troels Abrahamsen - WMT aici
Loney, Dear – Dear John aici
Malcom Middleton - Waxing Gibbons aici
Antony and the Johnsons – The Crying Light aici
Patrick Wolf – The Bachelor aici
Patients aka Ben Cooper – Patients aici
Glen Johnson - Details not Recorded aici
Jogger - This Great Pressure aici
Regina - Puutarhatrilogia aici
Cass McCombs - Catacombs aici
Little Dragon - Machine Dreams aici
Andrew Bird - Useless creatures aici
Deastro - Moonkeeper's aici
White Lies – To lose my life aici
Swan Lake - Enemy Mine aici
Clark - Totems Flare aici
The Long lost – The Long lost aici
The Mint Chicks – Screens aici
Jeremy Jay - Slow dance aici
Falcao and Monashee - S/T aici
My Dying Bride – For lies I sire aici
Young Galaxies - Invisible Republic aici
Clint Mansell - Moon OST aici
Great Lake Swimmers - Lost Channels aici
Beach House - Teen Dream aici
Noah and the Whale - First Days of Spring aici
Oh No Ono - Eggs aici
A Mountain of One - Institute of Joy aici
Blackout Beach - Skin of Evil aici

Gilles Peterson & Thom Yorke

Gilles Peterson cu Thom Yorke b2b live la BBC Radio 1 (20 ianuarie 2009). De ascultat minunatia aici pentru inca doar sase zile. Si playlist.

Jogger si imperiul simturilor

Superman inchide foarte logic albumul-revelatie al lui 2009 in materie de muzica electronica, oferind un omagiu just uneia dintre zeitele neintelese ale anilor 80, Laurie Anderson. Jogger sunt doi tipi care s-au luat la tranta cu instrumentele din studio si au confectionat un haos emotional foarte bine oranduit.

This Great Pleasure este o experienta care nu te poate lasa indiferent. Acultat cu atentie, te consuma mai ceva ca 10 kilometri sprint. In Champing at the bit, banuiesti ca melancolia si jelania chitarii iti rezerva doar durere, dar destul de rapid synturile si sampleurile te transforma intr-un pitbul autentic. Compasul emotiv si muzical foarte flexibil poate frustra (de la stari visatoare la actiuni totalitare, de la folk la voci de death metal), dar la final nu te simti deloc inselat, ce ai ascultat este perfect coerent si unitar. Un alergator de cursa lunga.

Where the wild things are, not

Drama baiatului din Where the wild things are este tare subtire. Probabil marturie a structurii ultra sensibilizate a generatiei de tanci rasfatati faux-instrospectivi, care sunt scutiti de practicile punitive ale parintilor, practici atat de blamate. Sper sa nu gresesc ordinea cronologica a primei parti a filmului: Max se joaca singur, isi face un iglu pe care prietenii surorii il distrug, dar dintr-un impuls ludic, nu de razbunare sau altceva, ii povesteste mamei povesti scurte dar cu mult talc iar mama asculta cu placere, cand bum, intr-o seara baiatul o ia razna, tipa si incepe sa "verifice" stabilitatea mesei din bucatarie. Urmeaza o zdruncinatura aplicata de mama (doar atat, ca sa nu alienem copii) si ferice cel traumatizat, Max fuge de acasa, incaleca o barca cu care traverseaza un rau si se adaposteste in pustie. Toate astea se petrec fix in 15 minute (din nou poate gresesc, nu am cum sa verific, filmul l-am sters). In pustie (padure, desert, padure) cunoaste o natie de monstruleti simpatici si schizoizi, debusolati si foarte paranoici (cum spunea cineva , care nu si-au mai administrat medicatia de ceva vreme). Il recunosc pe Max ca regele lor. Dar nu trec nici 10 minute ca deja regele calca stramb. Fix dupa doua actiuni intreprinse: una care sa-i uneasca, sa le faca viata mai frumoasa, construirea unui stabiliment, deci idee ovationata si a doua, initierea unei batai cu pamant si alte lucruri, la capatul careia, cativa accidentati ii imputa lui Max inconstienta acestuia si faptul ca ii desparte si ii invrajbeste.

Totul se misca prea repede si schematic. Ce am descris mai sus e mai plin de actiune decat ce se vede pe ecran. Nimic nu e argumentat: cum am zis, fuga lui Max, toanele lui Carol (monstruletul care se ataseaza de Max), indepartarea lui Max este exagerata si ne-credibila. Totul e pe fuga fuga, nici macar coloana sonoara nu poate salva ceva, pierzandu-se nemeritat in efortul asta filmic plicticos. Toata povestea ar trebui sa-i seveasca lui Max ca lectie pentru viata reala, cat de greu e sa tii in frau nu unul, ci mai multi lunatici, care sa-l impinge la o constientizare a eforturilor uriase ale mamei. Monstruletii sunt plasmuirea dereglarilor lui comportamentale de acasa (care oricum nu le vedem, poate doar le intuim), numai ca actiunile creaturilor sunt doar niste toane, scalambaieli si jumbuslucuri mentale care nu au nicio concretete directa sau subtila.

Where the wild things are ramane un produs frumos amabalat, dar gol pe dinauntru, ce insira niste creaturi fascinante, numai bune de pus pe raftul bibliotecii mele de catre masinaria de marketing a filmului.

Brothers dar mai ales Bailee Madison

Povestea soldatului presupus mort in Afganistan si intors in sanul familiei acum sprijinite de fratele sau a fost pentru prima oara povestita, realist si sobru de catre Susanne Bier in 2004. Autorul irlandez Jim Sheridan, sosit In America pe cai ilicte dar cu coloana dreapta, convertit ulterior la hollywoodism gangsta, incearca acum sa se reabiliteze in fata comunitatii de investitori, asezandu-se confortabil in povestea altora si comandand un plan/contra-plan, un trav sau mai stiu eu ce, nu inainte sa soarba satisfacut dintr-un wiskey de import.

Varfurile lui Brothers le ating actorii, singurul atu pe care Sheridan il mai poseda. Tobey Maguire, soldatul traumatizat si plin de vina, da o noua fata angoasei traite de de Niro acum ceva zeci de ani. Si cand zic fata, la fizic ma refer, vizunea limitata asupra vietii a lui Sam neputundau-se compara cu imboldul altruist si reformator a lui Travis Bickle. Nu numai cand este descatusat si plin de furie, dar si atunci cand tinteste pe cineva cu privirea, Maguire demonstreaza ca poate aborda si alte registre decat alea in care citeste benzi desenate cu super eroi (The ice Storm) sau chiar intruchipeaza unul (tocmai ce a a parasit franciza Spider Man).

DAR adevarata revelatie a filmului se numeste Bailee Madison, una dintre cele doua fiice. Personajul ei, Isabelle reuseste sa exprime tot ce-i mai adanc si real in sufletul unei fetite care gaseste un echilibrul in unchiul Tommy si care nu pricepe comportamentul unui tata debusolat. Ajutata si de o figura atipica, care poate jongla cu grimase si priviri inteligente, pline de buna dispozitie, incredere sau furie crescanda pana la tristete defulata cu un glas ferm , Madison este o descoperire de care lumea probabil avea nevoie. Mai ales in conditiile in care Dakota Fanning implineste anul asta 16 ani.