Proggresive Psy Rock: Algarnas Tradgard

Suedia inseamna pentru multi IKEA, Volvo, Saab, Abba, bufetul suedez, Ericsson, masajul suedez, vikingi, H&M, Nobel, pentru mai putini Garbo, Bergman, Bivolaru-Misa care are dreptul de a munci, pentru inca si mai putini Tiamat, Lake of Tears, Therion, Katatonia iar pentru o mana de obscuri inseamna: Algarnas Tradgard.


Baietii astia, hippioti intarziati, au scos doar doua albume: Framtiden ar ett Svavande Skepp, Forankrat I Forntiden (1971, relansat in 1995) si Delayed (2001, inregistrari din 73-74). Au jucat un rol important in miscarea progresiva din anii 70, iar dupa lansarea primului album, au cantat la majoritatea festivalurilor unde improvizau pe multe instrumente acustice dar si pe sintetizatoare. Sound-ul lor este undeva intre Pink Floyd, King Crimson si Third Ear Band.


1995 reissue of this Silence album, originally issued in 1972. Älgarnas Trädgård's name translates as "Garden of the Elks" and this debut album has always stood as one of the pinnacles of underground psychedelic rock -- comparable to early Pink Floyd, Group 1850 and other world masters of space-out genius. The title translates as The Future is a Hovering Ship Anchored in the Past. The group employed an instrumental array made of: violins, rebec, cello, guitars, sitar, piano, zither, organ flutes, zinks, jew's harps, tablas, percussion, Moog-synthesizer & VC-3 Putney-synthesizer. Recorded at Studio Decibel in 1971, this CD reissue adds two bonus live tracks from 1972. From Dan Söderqvist's notes: "We have known each other since 1968, when we met in our home neighborhood Västra Frölunda, Gothenburg. We listened to everything; Perotinus heavenly choirs from the 13th century, Messien's heavy works for orchestra, Beefheart's Safe as Milk, with it's surreal lyrics, King Crimson's endless string of chords, the beautiful acoustic Third Ear Band, Terry Riley's minimalism and above all the psychedelic music of early Pink Floyd. Sometimes we played our 'dägga-däng-music', crazy rhythmical plays with acoustic guitars and hysterical giggles. Sometimes we just sat and listened to the sounds slowly disappearing into space ... We experimented with getting strange sounds out of our instruments, started to use amplifiers and played with echoes ... We constantly expanded our possibilities to get new sounds, with organs, mouth harps and pedals ... We got our hands on the first Moog module system that just about had reached Sweden. We mixed Middle Age instruments such as zinks and rebecs, sound effects, church bells, fragments of both Bach and The Beatles and improvised our way through the first album."



Mai multe aici

Ce nu stie aproape nimeni despre Suedia este ca acolo supravietuieste cel mai batran copac din lume ce a implinit 10.000 de ani.

Anomalii

1. Mare mi-a fost minunea sa descopar la finalul rasfoirii noului ziar de metrou Ring un citat, perceput de mine ca o mea culpa a redactiei, plasat fix langa logoul ziarului pe prima pagina: “Cel mai mult ma tem de tendinta noastra de normalizare a anormalitatii. Ne-am invatat cu raul, gasim foarte usor scuze – Octavian Paler”. Si asta dupa ce ochii mei au fost violentati de urmatoarele titluri: “Gata cu fotbalul, capitane? Da Chivu fotbalul pe cantat?” in care se relateaza tentativa lui Chivu de a canta la propria-i nunta, “Andreea Spatar este asaltata pe mobil cu mesaje erotice”, “Elena Udrea nu si-a facut timp pentru post”. Daca tot a pus Paler diagnosticul, de ce sa nu ne mai balacim inca putin in mlastina resemnarii?

2. Cum sa respecti opiniile lui Andrej Zulawski in urma unor afirmatii de genul ”De-asta m-a şi deranjat „4, 3, 2“: e neplăcut, nu vreau să văd aşa ceva cum nu vreau să mănînc mîncare proastă sau să vorbesc cu proşti. Nu pot vedea diferenţa dintre cel mai prost film hollywoodian şi filmele astea, „de artă“. Viaţa e prea scurtă pentru aşa ceva.” Si in plus persifleaza in mod grosolan debutul lui David Cronenberg. Poate ca Zulawski a uitat ca filmele cele mai bune, cele de substanta sunt alea neplacute. Poate Zulawski a uitat ca a fost la un moment dat contemporan cu filmele (si nu cu ei) unor Tarkovsky, Wajda care erau niste “neplacuti”. Si poate Zulawski nu stie, sau e prea ingamfat sa admita, ca acum Cronenberg e unul dintre cei mai mari regizori, in timp ce el a realizat doar un film notabil, “Possession”.

Richie Hawtin vs. Andrei Tarkovsky/Edward Artemiev

Calauza (1979) - subiect de polemica acida

Pentru iubitorii de frumos si transcedental:



Pentru minimalistii care o ard intelectual:

Richie Hawtin - We All Search

Interviu cu Edward Artemiev

de Anneliese Varaldiev (fragment)

A.V.: Care a fost primul echipament electronic pe care l-ati folosit?
E.A.: In 1960, imediat dupa ce am absolvit Conservatorul din Moscova. L-am intalnit pe Yevgeny Murzin, care crease unul din primele sintetizatoare din lume. Il denumise “ANS”, nume format din initialele unui mare compozitor rus Alexander Nikolyevich Scriabin. Murzin si-a finalizat inventia in 1955. Utilizand o serie de generatori optici, producea un sistem unic de sinteze foto-electrice si, chiar si astazi, nimic nu se compara cu acesta. Am compus prima lucrare special pentru acest instrument in 1961.

A.V.: Ati studiat sau compus pentru teramin?
E.A.: Am fost prieten cu Leon Theremin, am petrecut mult timp cu el, dar nu am folosit niciodata sintetizatorul inventat de el (numit “Thereminovox” in Rusia) in operele mele, deoarece descoperirea muzicii electronice o simteam doar prin sintetizatorul ANS, iar pentru mine orice altceva palea in comparatie.

A.V.: Cand v-ati hotarat sa folositi un sintetizator pentru a crea muzica de film?
E.A.: Am compus prima coloana sonora in 1961, folosind sintetizatorul ANS. Filmul se numea “Meeting the Dream”, si mi s-a cerut sa creez aranjamente acustice pentru secventele fantastice din film, o munca pe care astazi o denumim sound design. Primul mare film pentru care am folosit sintetizatorul a fost “Solaris”, aproape zece ani mai tarziu. Si, chiar daca a existat si o orchestra, aceasta a functionat ca un sintetizator gigantic. Apoi, la mixaj, am combinat sunetele acestor doua elemente diferite, acustic si electronic, pentru a crea o textura muzicala unitara

A.V.: Stiu ca v-ati asumat rolul de sound designer in multe alte filme cu multi ani inanite ca termenul sa fie inventat…
E.A.: Tarkovsky imi spunea mereu ca din punctul lui de vedere, era mult mai important pentru compozitor sa creeze o idee-concept pentru toate sunetele folosite in film, decat sa scrie teme sau melodii care sa acompanieze imaginile. In “Oglinda”, de exemplu, am creat texturi orchestrale ce au fost adaugate elementelor naturale, non-muzicale ale coloanei sonore, pentru a da o dimensiune spirituala pe care Tarkovsky o dorea. Scopul orchestrei a fost acela de a juca rolul “apei vii” (un termen din folclorul rusesc ce are legatura cu renasterea spirituala).



A.V.: Coloana sonora pentru “Calauza” este o ilustrare perfecta a ceea ce spuneati mai devreme, ceva complet unic si nou se poate intampla cand liniile paralele ale acusticului si electronicului se conecteaza intr-un final. Nu doar sa se amestece sau sa se ciocneasca, ci pur si simplu sa se uneasca…
E.A.: Au existat de fapt doua versiuni ale coloanei sonore pentru “Calauza”. Prima a fost realizata doar cu orchestra, fara sintetizator, dar lui Tarkovsky nu i-a placut, ceea ce m-a surprins, pentru ca el iubea conceptul de muzica realizata live. A doua versiune, pe care a acceptat-o, a fost creata pe sintetizatorul Synthi-100, laolalta cu instrumente solo acustice ce au fost manuite cu ajutorul multor procesoare de sunet. La acea vreme, Tarkovsky era foarte interesat in budismul zen si vroia ca muzica sa reflecte anumite elemente contemplative ce sunt constituante filosofiei si religiei orientale. Pentru a dobandi aceasta calitate, m-am inspirat din traditia clasica indiana folosind o singura tonalitate, a carei patternuri ritmice sunt lente si in continua schimbare, creand astfel un fundal pe care melodia unui instrument solo sa se poata desfasura.

Paul Haggis – Propagandistul de serviciu: In the Valley of Elah

Paul Haggis se intoarce! Psihologul fin si ultra-laudat sondeaza din nou problemele Americii! Si o face asa de bine (a se citi rau) incat paradoxal, desi iti scoate ochii, tu chiar il vezi , il simti in fiecare cadru si in fiecare replica. Paul Haggis a invatat ce-i mai bun din filmele de propaganda americane ale lui Spielberg. Numai ca in In the Valley of Elah, Haggis acuza America ca-si trimite fiii intr-un razboi orb care ii dezumanizeaza si alte bla blauri. Ii dezumanizeaza pe naiba, se simt ei superiori fata de popoarele nedemocratizate si incep sa joace armaghedon cu copii nevinovati si sa batjocoreasca localnici raniti infingandu-le dejtele in ranile abisale just for the fun of it. Ca in State nu se petrece niciun razboi si totusi dezumanizatii de liceeni se macelaresc intre ei prin licee. Oare ei sa fie copiii dezumanizatilor soldati din Vietnan? Sa fie gena? Sau acasa, intre cele patru ziduri, sunt maltratati de parintii in cele mai perverse moduri? Ideea pe care Haggis vrea sa ne-o vanda este ca soldatii intorsi acasa (dezumanizati din cauza razboiului, la plecare erau puri ca Fecioara Maria) sunt asa de vlaguiti de orice fior crestin ca o iau razna si comit niste crime oribile. Fata de veteranii din Vietnam plini de pathos in actiunile lor (vezi Rambo si alte filme 70iste), soldatii din Irak reactioneaza cu zambetul pe buze, relaxati, fara un junghi de remuscare la savarsirea unei crime atroce si fara rost.

Ce e clar in acest film este transformarea uimitoare a republicanului veteran de Vietnam interpetat cu mare forta de Tommy Lee Jones (singura forta a filmului). In primele minute, Jones il corecteaza pe un emigrant, aratandu-i pozitia corecta in care trebuie sa fie ridicat drapelul. Drapelul Statelor Unite flutura pe invers, ceea ce semnifica semnul international de primejdie, probleme maxime interne, ceea ce Jones nu poate accepta, caci el papa miere si lapte in fiecare dimineata. Dupa ce-si gaseste fiul ciopartit, dupa ce simte pe propria piele gaura in care au cazut valorile morale americane, la final, inalta un drapelul inversat, caci iata, America este intr-un mare pericol de autodistrugere si asta o recunoaste chiar si el. Aiurea mai este si comportamentul sexist al colegilor lui Charlize Theron carora nu le vad rostul. Haggis se pare ca da.

Totusi, In the Valley of Elah e un jucator mult mai temperat ca precedentul finger in the eye al lui Haggis pe nume Crash care, in ciuda unor secvente emotionante, m-a scarbit.

Avangardistul house si folkistul ursuz: Arthur Russell si Nick Drake

In ultimii ani, doua campanii publicitare au readus in atentie doi muzicieni de marca uitati ai anilor 60-80. Muzica lor a rezistat trecerii timpului, iar in ultimul deceniu mai multe unreleasuri, remixuri si colectii au fost lansate/realizate.

Nick Drake - Pink Moon pentru Volkswagen:




Arthur Russell - This is How We Walk on the Moon pentru T-Mobile

Arthur Russell a revenit in atentia publicului odata cu nasterea proiectului Hercules and Love Affair, trupa ce se revendica din creatiile artistului. Violoncelul lui Arthur Russell te propulseaza intr-o alta dimensiune, e o muzica de noapte ploioasa de sfarsit de saptamana in care frica de intuneric si de murdarie te impiedica sa iesi din casa, dar totusi speranta intr-o viata mai buna si luminoasa nu te paraseste. Beaturile lui Arthur Russell te descretesc imediat si vrei sa aterizezi direct pe ringul de dans, in care fiori de bunatate te complesesc.

Russell a avut o influenta majora asupra stilului garage si a fost printre cei care a facut trecerea de la muzica disco la house. A colaborat printre altii cu Allen Ginsberg si Philip Glass. Pe Ginsberg l-a acompaniat pentru multe din “recitalurile” sale frenetice.

A devenit cunoscut ca producator disco odata cu piesa “Is It All Over My Face”. Mixul pentru club al piesei a fost unul din primele incercari ale lui Larry Levan (Paradise Garage) si este cu siguranta un prototip a ceea ce va fi cunoscut sub numele garage.

Arthur Russell - This Is How We Walk on the Moon:



Arthur Russell & Loose Joints - It's All Over My Face (Larry Levan Mix):

Muzica lui Nick Drake a trecut aproape neobservata in timpul vietii, asta probabil si pentru ca el simtea un disconfort acut in a canta in fata multimii. Temele preferate ale compozitiilor sale erau moartea, melancolia, depresia, iubirile sfasietoare, accentuate si mai mult de problemele psihice ce i-au marcat ultimii ani de viata.

Nick Drake - When The Day is Done:



Nick Drake - Way To Blue:



Nick Drake - The River Man:

Lisabona

Lisabona are numarul cel mai ridicat de accidente din toata tara. Asta am citit in ziarul distribuit la metrou, un fel de “Compact” al nostru. Oricum se cunoaste o imbunatatire a statisticilor: daca in 2006 erau 911 accidente, 12 morti, 103 raniti gravi, in 2007 s-au inregistrat doar 697 accidente, numarul infim de 4 morti si numai 62 accidente grave. Si nu inteleg de ce. Un singur claxon nervos am auzit timp de 6 zile, iar ambuteiaj e un termen strain lor. Exista si un clasament al celor mai periculoase zone. In top 6 cu doua intrari sta la loc de cinste bulevardul Almirante Reis, unde am convietuit o saptamana. Cu dealeri de droguri si pesti de ambele feluri. In drum spre hotel, taximetristul ne avertiza asupra acestei zone. Asta in timp ce incearca sa ne ocoleasca. Eu, cu temele facute, i-am taiat elanul. Bulevardul Almirante Reis se afla la 10 minute de aeroport. Si la doua statii de metrou de centru, piata Rosio unde povestea adevarata incepe.

In camera deschid televizorul si ma bucur ca au subtritari la filme. In cazul de fata Matrix: “Meu nome e Neo”. FC Porto e noua campioana de fotbal a Portugaliei, iar seara se dezbate intens cazul minorei Izabela, care nu-mi dau seama de cine a fost ucisa, de parinti/vecini sau niste necunoscuti.

In cartierul Alfama (in araba Al-hamma=sursa de apa calda), strajuit de castelul San Jorge, te pierzi ca intr-un labirint. Numai ca de aici parca n-ai mai vrea sa iesi. Este cel mai vechi si pitoresc cartier din oras, o succesiune de stradute serpuitoare si pante abrupte. Un cartier care a supravietuit unui devastator cutremur in 1755. Totul este atat de cinstit, autentic, de la casele acoperite de zeci si zeci de modele de faianta care mai de care mai frumoase pana la mirosul de vechi si briza racoroasa a oceanului ,de la micile buticuri si ateliere pana la sinele in panta pe care celebrul tramvai 28, ca un adevarat montagne russe, le urca si le coboara.

Alfama este inima fadou-lui. Aici se afla majoritatea restaurantelor unde cantareti celebri si nu numai sustin concerte zilnice incepand cu ora 21-22. Cea mai impunatoare catedrala din Lisabona, Se, este doar atat. Cladita pe ruinele unei moschei, inauntru domneste o raceala tipic gotica. Muzeul de Fado este inchis pentru renovare dar shopul ne primeste cu mainile intinse. Fiind prima zi, portofelul meu da pe afara si astfel imi achizitionez o splendoare de album cu afise de concerte fado de la inceputul secolului trecut.

In cartierul Chiado-Baixa se vinde si se cumpara mult. Pentru fanii shopingului, in meniu la loc de cinste se afla H&M (2 magazine la pret de 2 strazi), Zara, Bershka si alte minunatii. Elevatorul Santa Justa, proiectat de unul din discipolii lui Eifell te poarta in sus de unde poti admira intreaga Lisabona. Noi am ajuns pe inserate, moment nefast caci cafeneaua de pe acoperis se inchisese. Ca sa nu plecam nesatisfacuti, ne impiedicam benefic de restaurantul chinezesc de la poalele elevatorului. Aici gasesti probabil singurii chinezi care n-au aparate de fotografiat in mana. Ci doar postate niste zambete largi care le reliefeaza imensele gingii. Normal ca aceste ganduri nu le-am avut inainte sa mananc, ci doar acum dupa ce am avut un flash-instantaneu. Cu 9 Euro poti manca pentru o zi intreaga. Iti iei frumusel o farfurie si te poti servi in voie din toate castronasele existente: creveti, sushi, calamari,pui de caracatita, banane prajite. Cu siguranta mai bun decat la WU XING.

In cartierul Belem se merita petrecuta o zi intreaga. Turnul din Belem, fortareata in stil manuelin ce servea la protectia orasului, detine o scara in spirala imprevizibil de interminabila, caci turnul pare la prima vedere o joaca de copii. La unul dintre etaje sunt ascunse mici incaperi claustrofobice unde armata isi tinea armele si praful de pusca, in caz de vreun atac. La Muzeul de Arta Contemporana din Centrul Cultural Belem am consumat niste cubism/suprarealism si pop art de buna calitate. Un Chirico, Warhol, Picasso, Ernst m-au uns pe suflet. Cu placuta surpiza am descoperit un portet feminin realizat din bucati de sticla pictata de Julian Schnabel (curentul neo-expresionist), nimeni altul decat regizorul mediocrului si supraevaluatului film “Le Scaphandre et le papillon”. La Cannes, a trambitat sus si tare ca el ar fi trebuit sa castige Palme D’or-ul si nu Mungiu. E te na!

Cu o saptamana inainte, la Porto au concertat Portishead. Imi tin pumnii stransi pentru Bucuresti. Editors au cantat intr-una din seri, dar nu regret nimic, avand in vedere ca de pe ultimul album doar o piesa mi-a atras atentia. In aprilie vor concerta The Hives, Gilberto Gil, Nightwish, Jean Michel Jarre, Joe Satriani si nu in ultimul rand Nick Cave & The Bad Seeds. Fluxul de nume mari este unul obisnuit la Lisabona.

Am intalnit si m-am conversat cu mai multi romani aici decat in Barcelona. In Lisabona exista o comunitate zdravana de romani ce-si are centru in Oriente, cartierul modern. Chelnarita romanca ce am intalnit-o la un restaurant din Doca de Jardim de Tabaco, un mic complex de trei restaurant de pe malul raului Tajo, parea ca ii merge foarte bine: saritoare, zambareata si nespus de fericita ca poate sta de vorba in voie cu niste romani aciuiti doar din sete de cunoastere. Romanii veniti sa munceasca au un singur scop si mod de a trai: banii si traseul munca-acasa. Nu-i intereseaza altceva si nu vor sa iasa din cosmeliile lor.

Seara de muzica fado a fost mirifica. Cea mai frumoasa experienta din Lisabona, exact cum ma asteptam. Se zice ca Senhior Vihno este cel mai celebru restaurant de fado din oras, idee ce nu ma incanta foarte mult. Ma tenta mai mult un club mic si obscur de prin Alfama. Dar temerile mele au fost nejustificate. Strainii nu au dat buzna, mesele erau ocupate mai mult de localnici elegant imbracati, iar fado-ul a fost autentic, nealterat de pete comericale. La ce preturi se practicau, nu ne-am mirat de atentia deosebita primita. Din nou, unul dintre cheneri era roman. Patronul localului ni l-a laudat, considerandu-l mai om decat multi portughezi. A fost unul din multele exemple din care am remarcat ca romanii sunt foarte bine vazuti aici. Maria da Fe ne-a incantat urechile, umpland incaperea cu glasul ei vibrant si plin de suferinta. Cei ce i-au precedat, o cantareata parca desprinsa de la poalele ruinelor cutremurului din 1775, un trubadur mieros care le ofera in dar iubitelor cantece de suflet s-au ridicat si ei la inaltime.

Bairo Alto este cartierul artistilor, al drogatilor, hotilor de buzunare si al petrecaretilor. Nu o sa intalnesti pe nimeni care sa te indemne sa-ti pierzi vreo noapte aici. Totul e pe riscul tau. Totusi, in timpul zilei, cartierul, in ciuda mirosurilor si murdariilor din noaptea precedenta, este fascinant. Fado meets graffiti. In mod cert, Lisabona este ideala pentru fanii undergroundului.

Fatima, orasul minunatei aparitii a Maicii Domnului este strapuns de comert. Niciun fior de misticism, niciun impuls de smerenie.

Lisabona se aseamana in multe puncte Barcelonei, dar in timp ce ultima este mai spectaculoasa, cu Lisabona stabilesti o relatie intima speciala.

Portugalia este codasa Europei de Vest. Stateam si ma gandeam la starea Romaniei. La cat de frumoasa si civilizata e Potugalia (nu ma refer aici si la economie cu care nici ei nu se impaca foarte bine ci la viata de zi cu zi , viata in detaliu) pai noi ca sa fim codasii a ceva, ne trebuie imposibilul.

Close UR eyes and feel la trancition

astazi, Underground Resistance @Rokolectiv

Mike Banks says

JPG

JPG este o revista americana de fotografie al carui continut este generat exclusiv de cititori. Oamenii isi posteaza fotografiile pe site, iar cativa redactori le aleg, un criteriu fiind si voturile vizitatorilor. Daca esti publicat, te alegi cu 100 de dolari si un abonament gratuit pe un an la revista.

Mai citeste cineva Mad?

Sunt incredibil de nostalgic dupa lucrurile care mi-au cazut in mana in copilarie si le-am savurat mai mult sau mai putin constient. Sunt disperat oriunde ma duc sa adun lucruri, fotografii care imi pot recompune puzzle-ul copilariei mele. Asta s-a intamplat si in cazul revistei Mad, doua numere splendide (atunci inca mai apareau in formatul gros cu cotor) pe care la acea varsta incerta le-am devorat mai ales dpdv vizual.

Mad se lua la tranta cu toate iconurile conventionale ale epocii si inca o mai face , dar zice se nu asa de surprinzator ca in good old times.

Numarul asta nu m-a dezamagit. Pacat ca micile caricaturi de pe marginile paginilor nu mai au acelasi efect.