Lisabona

Lisabona are numarul cel mai ridicat de accidente din toata tara. Asta am citit in ziarul distribuit la metrou, un fel de “Compact” al nostru. Oricum se cunoaste o imbunatatire a statisticilor: daca in 2006 erau 911 accidente, 12 morti, 103 raniti gravi, in 2007 s-au inregistrat doar 697 accidente, numarul infim de 4 morti si numai 62 accidente grave. Si nu inteleg de ce. Un singur claxon nervos am auzit timp de 6 zile, iar ambuteiaj e un termen strain lor. Exista si un clasament al celor mai periculoase zone. In top 6 cu doua intrari sta la loc de cinste bulevardul Almirante Reis, unde am convietuit o saptamana. Cu dealeri de droguri si pesti de ambele feluri. In drum spre hotel, taximetristul ne avertiza asupra acestei zone. Asta in timp ce incearca sa ne ocoleasca. Eu, cu temele facute, i-am taiat elanul. Bulevardul Almirante Reis se afla la 10 minute de aeroport. Si la doua statii de metrou de centru, piata Rosio unde povestea adevarata incepe.

In camera deschid televizorul si ma bucur ca au subtritari la filme. In cazul de fata Matrix: “Meu nome e Neo”. FC Porto e noua campioana de fotbal a Portugaliei, iar seara se dezbate intens cazul minorei Izabela, care nu-mi dau seama de cine a fost ucisa, de parinti/vecini sau niste necunoscuti.

In cartierul Alfama (in araba Al-hamma=sursa de apa calda), strajuit de castelul San Jorge, te pierzi ca intr-un labirint. Numai ca de aici parca n-ai mai vrea sa iesi. Este cel mai vechi si pitoresc cartier din oras, o succesiune de stradute serpuitoare si pante abrupte. Un cartier care a supravietuit unui devastator cutremur in 1755. Totul este atat de cinstit, autentic, de la casele acoperite de zeci si zeci de modele de faianta care mai de care mai frumoase pana la mirosul de vechi si briza racoroasa a oceanului ,de la micile buticuri si ateliere pana la sinele in panta pe care celebrul tramvai 28, ca un adevarat montagne russe, le urca si le coboara.

Alfama este inima fadou-lui. Aici se afla majoritatea restaurantelor unde cantareti celebri si nu numai sustin concerte zilnice incepand cu ora 21-22. Cea mai impunatoare catedrala din Lisabona, Se, este doar atat. Cladita pe ruinele unei moschei, inauntru domneste o raceala tipic gotica. Muzeul de Fado este inchis pentru renovare dar shopul ne primeste cu mainile intinse. Fiind prima zi, portofelul meu da pe afara si astfel imi achizitionez o splendoare de album cu afise de concerte fado de la inceputul secolului trecut.

In cartierul Chiado-Baixa se vinde si se cumpara mult. Pentru fanii shopingului, in meniu la loc de cinste se afla H&M (2 magazine la pret de 2 strazi), Zara, Bershka si alte minunatii. Elevatorul Santa Justa, proiectat de unul din discipolii lui Eifell te poarta in sus de unde poti admira intreaga Lisabona. Noi am ajuns pe inserate, moment nefast caci cafeneaua de pe acoperis se inchisese. Ca sa nu plecam nesatisfacuti, ne impiedicam benefic de restaurantul chinezesc de la poalele elevatorului. Aici gasesti probabil singurii chinezi care n-au aparate de fotografiat in mana. Ci doar postate niste zambete largi care le reliefeaza imensele gingii. Normal ca aceste ganduri nu le-am avut inainte sa mananc, ci doar acum dupa ce am avut un flash-instantaneu. Cu 9 Euro poti manca pentru o zi intreaga. Iti iei frumusel o farfurie si te poti servi in voie din toate castronasele existente: creveti, sushi, calamari,pui de caracatita, banane prajite. Cu siguranta mai bun decat la WU XING.

In cartierul Belem se merita petrecuta o zi intreaga. Turnul din Belem, fortareata in stil manuelin ce servea la protectia orasului, detine o scara in spirala imprevizibil de interminabila, caci turnul pare la prima vedere o joaca de copii. La unul dintre etaje sunt ascunse mici incaperi claustrofobice unde armata isi tinea armele si praful de pusca, in caz de vreun atac. La Muzeul de Arta Contemporana din Centrul Cultural Belem am consumat niste cubism/suprarealism si pop art de buna calitate. Un Chirico, Warhol, Picasso, Ernst m-au uns pe suflet. Cu placuta surpiza am descoperit un portet feminin realizat din bucati de sticla pictata de Julian Schnabel (curentul neo-expresionist), nimeni altul decat regizorul mediocrului si supraevaluatului film “Le Scaphandre et le papillon”. La Cannes, a trambitat sus si tare ca el ar fi trebuit sa castige Palme D’or-ul si nu Mungiu. E te na!

Cu o saptamana inainte, la Porto au concertat Portishead. Imi tin pumnii stransi pentru Bucuresti. Editors au cantat intr-una din seri, dar nu regret nimic, avand in vedere ca de pe ultimul album doar o piesa mi-a atras atentia. In aprilie vor concerta The Hives, Gilberto Gil, Nightwish, Jean Michel Jarre, Joe Satriani si nu in ultimul rand Nick Cave & The Bad Seeds. Fluxul de nume mari este unul obisnuit la Lisabona.

Am intalnit si m-am conversat cu mai multi romani aici decat in Barcelona. In Lisabona exista o comunitate zdravana de romani ce-si are centru in Oriente, cartierul modern. Chelnarita romanca ce am intalnit-o la un restaurant din Doca de Jardim de Tabaco, un mic complex de trei restaurant de pe malul raului Tajo, parea ca ii merge foarte bine: saritoare, zambareata si nespus de fericita ca poate sta de vorba in voie cu niste romani aciuiti doar din sete de cunoastere. Romanii veniti sa munceasca au un singur scop si mod de a trai: banii si traseul munca-acasa. Nu-i intereseaza altceva si nu vor sa iasa din cosmeliile lor.

Seara de muzica fado a fost mirifica. Cea mai frumoasa experienta din Lisabona, exact cum ma asteptam. Se zice ca Senhior Vihno este cel mai celebru restaurant de fado din oras, idee ce nu ma incanta foarte mult. Ma tenta mai mult un club mic si obscur de prin Alfama. Dar temerile mele au fost nejustificate. Strainii nu au dat buzna, mesele erau ocupate mai mult de localnici elegant imbracati, iar fado-ul a fost autentic, nealterat de pete comericale. La ce preturi se practicau, nu ne-am mirat de atentia deosebita primita. Din nou, unul dintre cheneri era roman. Patronul localului ni l-a laudat, considerandu-l mai om decat multi portughezi. A fost unul din multele exemple din care am remarcat ca romanii sunt foarte bine vazuti aici. Maria da Fe ne-a incantat urechile, umpland incaperea cu glasul ei vibrant si plin de suferinta. Cei ce i-au precedat, o cantareata parca desprinsa de la poalele ruinelor cutremurului din 1775, un trubadur mieros care le ofera in dar iubitelor cantece de suflet s-au ridicat si ei la inaltime.

Bairo Alto este cartierul artistilor, al drogatilor, hotilor de buzunare si al petrecaretilor. Nu o sa intalnesti pe nimeni care sa te indemne sa-ti pierzi vreo noapte aici. Totul e pe riscul tau. Totusi, in timpul zilei, cartierul, in ciuda mirosurilor si murdariilor din noaptea precedenta, este fascinant. Fado meets graffiti. In mod cert, Lisabona este ideala pentru fanii undergroundului.

Fatima, orasul minunatei aparitii a Maicii Domnului este strapuns de comert. Niciun fior de misticism, niciun impuls de smerenie.

Lisabona se aseamana in multe puncte Barcelonei, dar in timp ce ultima este mai spectaculoasa, cu Lisabona stabilesti o relatie intima speciala.

Portugalia este codasa Europei de Vest. Stateam si ma gandeam la starea Romaniei. La cat de frumoasa si civilizata e Potugalia (nu ma refer aici si la economie cu care nici ei nu se impaca foarte bine ci la viata de zi cu zi , viata in detaliu) pai noi ca sa fim codasii a ceva, ne trebuie imposibilul.